Sunt o virgula pentru ca mereu adaug la ceea ce sunt ,altceva
o idee prinsa in coaja unui ou
un munte de vise,ingropat intr o mare de iluzii trecute
un privitor

Sunt doar un gandac voinic si vesel,pornit la goana
batai lovite in stanca unei inimi
o pensula care retuseaza
sunt doar in amintirea ta .

La jumatatea drumului

Am gasit ceva intr-un oracol din copilarie ,care mi-a placut.

"Te-ai gandit vreodata ce s-ar fi putut intampla daca toate drumurile s-ar fi oprit la jumatatea lor?
N-ar fi ajuns nicicand la malul marii,ci doar pe undeva ,pe la mijlocul plajei de nisip ,acolo unde soarele incinge si nu adie nici o briza si nu se sparge creasta nici unui val si nu-ti saruta glezna miile de stropi.

*iar muntele l-ai fi urcat pana la brau fara sa-l pipai cu talpa piciorului,nici umerii,nici crestetul ,nici fruntea si niciodata n-ai fi privit de sus cum se imbina apele cu lutul,padurile cu stanca,abisul cu inaltele poteci

*si piramidele ramase ca niste lazi de zestre deschise

*si crinul ,doar tulpina cu sabiile frunzelor dar fara cupa alba,despletind petale.

Pe jumatate bun inseamna rau.Pe jumatate adevarat e neadevarat si e minciuna.
Pe jumatate om ,inseamna si neom.
Minte doar 50%.

Te vezi traind asa? "

bucuria de a trai

Ingroapa-ma langa o stanca si nu langa un rau,cu salcii mangaiate trist de vant.O stanca de pe muntele de unde rasare soarele ,si unde vanturile bat cu pasiune,asa cum a fost si viata mea o valtoare .M-am nascut intr-o zi cu soare pentru ca era iunie.Trebuie sa fi fost sigur ciresul nostru amar inflorit,din spatele curtii.Acum e vandut si el si pamantul si un gard mare l-a ascuns.Tin minte ca matusa mea era insarcinata cand eu aveam 10 ani si s-a urcat in el.Era imbracata intr-o fusta galbena,pe care o purta ca rochie si tot atingea pamantul de lunga ce era si ma uitam la ea,la capatul scarii improvizate,cum straluceste mai tare decat soarele ascuns printre frunze.Era o minune bucuria ei.
Acum cand nu mai sunt ,ma gandesc cat de mare e gardul care acopera lucrurile pe care le-am lasat in urma.Dar ce am lasat nu e acolo,ci dincolo de acea stanca.Este energia necunoscuta care strabate cunoscutul,cu pasi mari,de ciclop urias.Sunt trairile din cantecele ce se aud noaptea din desertul Libanului.Este nisipul pe care il ridica in aer dansul unei femei,ce vrea sa incante.
Eram copil si trebuia sa traversam coline nesfarsite pentru a ajunge intr-un sat vecin.Incurcati de liane si curpeni cu care ne dadeam voiosi la vale am iesit pana la urma intr-un camp de un verde ireal.Ne-am oprit.In linistea acelei inserari am auzit un sunet nepamantean de frumos,acompaniat de clinchetele de la clopoteii turmei sale .Acel cioban suna dintr-un obiect fantastic de urias,un corn ancestral,care pastra in el zbuciumul eliberat al atator veacuri.Inainte sa inchid ochii,am vazut-o pe bunica mea pe acele dealuri.Si pe el,era acolo dintotdeauna,liber.

echilibrul din viata noastra

Mi-a placut tema,pentru ca e ceva care ne atinge in fiecare zi si la care nu ne gandim prea des.Pilonii nostri de sustinere,cei care ne fac sa zambim ,chiar si amar ,cand soarele pare plecat pe alta strada.Lucrurile care-mi redau echilibrul..ar fi casa mea,in primul rand.Nu ne grabim in fiecare zi de la serviciu sa ajungem acasa?Sa aruncam geanta,sa ne schimbam in haine moi,sa ne deschidem frigiderul sau televizorul,poate calculatorul,sa revenim ca apa in matca,unde e liniste si nu stres.Sa putem sa aruncam cel putin o haina a rolurilor pe care le avem in societate si sa putem fi deci ,mai aproape de noi,pentru ca in cei dragi care ne intampina sau pe care ii intampinam cand ajung acasa,ne oglindim cel mai bine ,si parca mai frumos.
Si am ajuns asa la acele persoane care ne aduc echilibrul in pasii vietii.Pentru ca m-a crescut de cand aveam trei ani si poate ma cunoaste mai bine,ea e bunica mea.Care stie sa imi zica de deochi cand sunt tulburata,care ma mustra la fel ca atunci cand eram mica,care imi lasa biletele de hartie in care imi spune ca mancarea e pe biroul meu,chiar daca probabil as fi gasit-o si eu.Care ma conduce in fiecare zi cand plec de acasa.
Si ar mai fi prietena mea Pis,care iubeste pisicile si fotografiile si pe bunicul ei.Si care plange cand plang eu.
Poate ca cine se aseamana se aduna totusi.Chiar daca mie imi plac cainii.
De celelalte 2 iubite ale mele nu am scris pentru ca ne stim sentimentele reciproce.Cum uitam sa respiram cand vorbim pentru ca avem atatea sa ne spunem.
Si pentru ca trei e mai dragut,eu am doar trei prietene.

cirese negre

Intr-un gang stralucitor
Un miros naucitor
Murdarea suflarea
Proclamand uitarea.
Trei femei usoare
Tremurau sub boare.
Ganduri,neputinte,
Fadele dorinte..
Erau duse acum-
sugrumate-n scrum!
Corpuri ce mimau,
Vise ce rimau,
In a lor camara
Cu-o dulceata amara.

The Saint of the Gutters

"Ziua de ieri a trecut. Ziua de maine nu a sosit incă. Nu avem la dispoziţie decat ziua de astăzi. Hai să incepem."

Maica Tereza nu este de origine indiana ci albaneza(tatal era aroman).S-a nascut in Macedonia(Skopje,azi capitala tarii) in 1910 intr-o familie cu trei copiii,ea fiind cea mai mica.A ramas orfana de tata la doar 10 ani.

Cand implineste 18 ani,Agnes(Agnes Gonxa Bojaxhiu,numele ei)paraseste tara, plecand in Irlanda, alaturandu-se Surorilor Misionare de Loreto.Dupa doar doua luni,ea a plecat spre Bengal. La Calcutta si-a depus primele juramintele iar in urmatorii 17 ani a lucrat la St. Mary´s School din Calcutta, mai intai ca profesoara, apoi ca directoare.

In curand insa s-a imbolnavit de tuberculoza si a fost trimisa la Darjeeling pentru odihna si recuperare. In tren spre Darjeeling, a auzit pentru a doua oara chemarea vocatiei. "Trebuia sa parasesc manastirea si sa lucrez cu cei sarmani, traind printre ei. Era un ordin. Stiam unde trebuia sa fiu, dar nu stiam cum sa ajung acolo."
In anul 1949 a devenit cetatean indian, iar in 1950 a infiintat ordinul "Misionarele Caritatii".A trait in cele mai mizere cartiere ale Calcuttei,printre muribunzi,bolnavi(lepra era cea mai raspandita),orfani.Spunea ca cea mai mare saracie e aceea de a nu fi iubit.
Munca sa i-a adus numeroase premii, printre care premiul pentru pace decernat de Papa Ioan XXIII si Premiul Nobel pentru Pace in 1979. A uimit intreaga lume prin cererea insistenta de a renunta la dineul ceremonial si de a dona suma economisita, 6.000 de dolari, saracilor din Calcutta. Acesti bani ar fi ajuns timp de un an pentru mancare.
Incepand din 1980, au inceput sa se infiinteze camine pentru dependenti de droguri, prostituate, femei batute - si inca mai multe orfelinate si scoli pentru copiii saraci.În 1985 Maica Tereza a înfiinţat primul aşezământ pentru victimele SIDA, în New York.
In ultimii 20 de ani ai vietii a avut doua atacuri de cord, iar la al doilea i-a fost instalat un pacemaker. A avut malarie si a fost tratata pentru o infectie serioasa la plamani. Nimic n-a oprit-o insa sa isi continue calatoriile in intreaga lume - Etiopia, Cernobal, Armenia - si sa aduca liniste si iubire celor bolnavi.
La cateva zile dupa moartea printesei Diana, pe care o regretase profund, la 5 septembrie 1997 a murit si Maica Tereza.

rainbow

Campania realizata de Dove:

True Colors

simpatica,nu?

Cum era citatul ala:
"Lumea este frumoasa pentru ca eu o privesc,eu nu am dreptul de a o lipsi de frumusetea ei,lipsind-o de privirea mea .."(Albert Jacquard)

despre eroi.

In 1989,cand si multi(oare?)altii au facut la fel.Si-a pupat copilul de un an si 8 luni,sotia ,nu a spus nimic si a plecat in strada.
Abracadabrant,tramvaiele circulau obisnuit.Pentru unii revolutia a fost la televizor si pentru altii in strada.El nu avea inca 21 de ani.I s-a pus in brate o arma pe care abia o putea tine,chiar daca era campion la judo.Din lotul de tineri ,din cei 16,doar el si inca unul au aparut la intalnirea programata cu antrenorul lor.2 din 16-o optime.
Ii era teribil de frica,genunchii ii tremurau pana la barbie.Invatase sa foloseasca o arma in mai putin de 3 minute si stia ca poate sa moara in mai putin de 2 secunde.S-a adapostit cu echipa incropita intr-o vila abandonata de langa Televiziunea Romana.Fiecare statea in cate un colt al camerei.Au gasit salam uscat,icre negre si vin de la un boier al comunismului care locuise acolo si care acum dezertase.Au baut sa isi linisteasca pulsul care galopa.Orice miscare sesizata ii surzea din cauza tensiunii.Cand au inceput sa traga erau de-a dreptul innebuniti.Gloantele de mitraliera treceau efectiv prin zid si zburau in mijlocul creat intre ei .S-ar fi intors inapoi,daca ar fi putut.Dar era mult prea tarziu,era mai periculos sa iasa in strada atunci.
2 zile au stat si au sperat la viata.
Tatal meu a trait.

complementar,niciodata egal

Iubirea nu se masoara in ani,ci in certuri.
Potriveala asta se ciopleste.
Cata pasiune intr-o cearta!Cum simti sangele in tot corpul,nu mai auzi nimic,tremuri,cateodata te doare .Si totusi ramai acolo,si arunci o replica,o vaza,orice dar continui sa daruiesti din tine,in incercarea de a-l intelege pe celalalt sau de a te impune,de a castiga o parte mai mare din cerc .Fiecare cearta e o potrivire de puzzle ,daca la sfarsit esti inca acolo.Pentru ca in dans nu ne calcam pe picioare,ci zburam.

strada mea.

Zilnic merg pe o carare innamolita,de acasa pana la metrou.Strada mea,incadrata de case care se saluta,fata in fata,asa cum fac senseii,fara sa se atinga,dar privindu-se mereu in ochi.Nu merg pe trotuar,pentru ca acolo sunt masini.Merg pe mijlocul drumului.Drum de tara,care parca a inghitit drumul micului Paris cu trasuri si birjari.Linii albe intrerupte ca pe DN1,sunt acum ascunse de noroi.Imi placea cand eram mica sa sar de pe o treapta a trotuarului pe alta (cele de pe margine) si sa nu cad.Mai mare fiind,imi placea sa merg urmand liniile alea drepte de pe mijlocul strazii mele.Acum nu mai vad acele linii sau poate le-au acoperit gandurile mele,cand plec in fiecare zi de acasa sau ma intorc.Sau poate nu le observ eu,sau poate nu le mai dau importanta.Sau poate e primarul de vina ,ca e noroi mereu.Dar in orice caz,cum as mai putea sa pasesc drept fara ele ?