bucuria de a trai

Ingroapa-ma langa o stanca si nu langa un rau,cu salcii mangaiate trist de vant.O stanca de pe muntele de unde rasare soarele ,si unde vanturile bat cu pasiune,asa cum a fost si viata mea o valtoare .M-am nascut intr-o zi cu soare pentru ca era iunie.Trebuie sa fi fost sigur ciresul nostru amar inflorit,din spatele curtii.Acum e vandut si el si pamantul si un gard mare l-a ascuns.Tin minte ca matusa mea era insarcinata cand eu aveam 10 ani si s-a urcat in el.Era imbracata intr-o fusta galbena,pe care o purta ca rochie si tot atingea pamantul de lunga ce era si ma uitam la ea,la capatul scarii improvizate,cum straluceste mai tare decat soarele ascuns printre frunze.Era o minune bucuria ei.
Acum cand nu mai sunt ,ma gandesc cat de mare e gardul care acopera lucrurile pe care le-am lasat in urma.Dar ce am lasat nu e acolo,ci dincolo de acea stanca.Este energia necunoscuta care strabate cunoscutul,cu pasi mari,de ciclop urias.Sunt trairile din cantecele ce se aud noaptea din desertul Libanului.Este nisipul pe care il ridica in aer dansul unei femei,ce vrea sa incante.
Eram copil si trebuia sa traversam coline nesfarsite pentru a ajunge intr-un sat vecin.Incurcati de liane si curpeni cu care ne dadeam voiosi la vale am iesit pana la urma intr-un camp de un verde ireal.Ne-am oprit.In linistea acelei inserari am auzit un sunet nepamantean de frumos,acompaniat de clinchetele de la clopoteii turmei sale .Acel cioban suna dintr-un obiect fantastic de urias,un corn ancestral,care pastra in el zbuciumul eliberat al atator veacuri.Inainte sa inchid ochii,am vazut-o pe bunica mea pe acele dealuri.Si pe el,era acolo dintotdeauna,liber.