strada mea.

Zilnic merg pe o carare innamolita,de acasa pana la metrou.Strada mea,incadrata de case care se saluta,fata in fata,asa cum fac senseii,fara sa se atinga,dar privindu-se mereu in ochi.Nu merg pe trotuar,pentru ca acolo sunt masini.Merg pe mijlocul drumului.Drum de tara,care parca a inghitit drumul micului Paris cu trasuri si birjari.Linii albe intrerupte ca pe DN1,sunt acum ascunse de noroi.Imi placea cand eram mica sa sar de pe o treapta a trotuarului pe alta (cele de pe margine) si sa nu cad.Mai mare fiind,imi placea sa merg urmand liniile alea drepte de pe mijlocul strazii mele.Acum nu mai vad acele linii sau poate le-au acoperit gandurile mele,cand plec in fiecare zi de acasa sau ma intorc.Sau poate nu le observ eu,sau poate nu le mai dau importanta.Sau poate e primarul de vina ,ca e noroi mereu.Dar in orice caz,cum as mai putea sa pasesc drept fara ele ?